Neascultarea copiilor se pedepsește. Iată mesajul cu care crește fiecare generație. Subtil inserat în poveștile de adormit copii (și la propriu și la figurat) sau mai puțin subtil atunci când se materializează în ești pedepsit, treci în camera ta.
Din literatura pentru copii, îmi vin acum în minte trei exemple. Dar sunt multe. Unul, din Pinocchio: avertizarea greierului uriaș pentru păpușa de lemn plecată hai-hui pe coclauri, spre disperarea lui Geppetto, este următoarea: “Am venit să-ți spun că băieții care nu ascultă de părinții lor se transformă în măgari”. Apoi, avem morala poveștii Capra cu trei iezi, în care din trei iezi, rămâne unul singur. Cel ascultător. Iar al treilea exemplu ar fi cel din Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte, unde Gheonoaia și Scorpia au fost și ele “femei ca toate femeile, dar blestemul părinților pe care nu îi ascultau, ci-i tot necăjeau, le-a ajuns și le-a făcut să fie lighioane“…
Cum ar veni, copiii trebuie să asculte. TREBUIE. Găina, cu creierul ei minuscul, știe mereu mai bine decât oul. Și știe și când oul e ou și știe și mai târziu, când oul e ditamai orătania. Și-am vrut să scriu “devenit”, dar “devenirea” presupune cu totul altceva.
Trecând mai departe la Osho, pur și simplu voi copia câteva fragmente din discursurile lui. A căror idee ar fi că adevăratul parenting încurajează nesupunerea. Revolta.
Societății îi este frică de faptul că, dacă inteligența copilului rămâne intactă, el nu va deveni niciodată sclav. Nu va intra niciodată într-o structură bazată pe dominare. Nu va domnia și nu va fi dominat. Nu va poseda și nu va fi posedat. Va fi revoltă pură.
Inocența lui trebuie coruptă imediat. Aripile lui trebuie tăiate, trebuie să primească niște cârje de sprijin, pentru ca niciodată să nu mai învețe să meargă pe picioarele lui, ci să rămână permanent într-o stare de dependență.
Mai întâi sunt dependenți de părinți, iar părinților le place foarte mult asta. Ori de câte ori părinții sunt dependenți, părinții se simt foarte bine. Și cu cât sunt mai dependenți de ei copiii, cu-atât sunt mai fericiți. Deși la suprafață continuă să spună că le-ar plăcea ca aceștia să fie independenți, asta este doar la suprafață. Un copil cu adevărat independent își rănește părinții. Copiii independenți nu plac, ei nu au nevoie de părinți.
Părinții distrug inteligența copiilor pentru că este singura cale de-ai înrobi. Apoi vin profesorii, școala, colegiul, universitatea. Nimeni nu vrea rebeli iar inteligența este rebeliune. Nimeni nu vrea să fie pus sub semnul întrebării, iar inteligența este interogatorie. Inteligența este îndoială pură. Dar, într-o zi, din această îndoială pură apare încrederea. Încrederea nu apare ÎMPOTRIVA îndoielii, ci apare PRIN îndoială. Îndoiala este mama încrederii. Adevărata încredere vine doar prin îndoială, punere sub semnul întrebării, investigație.
Copiii se nasc cu inteligență pură și încă nu suntem capabili să respectăm asta. Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?
Trebuie să creăm un nou fel de educație, în care nimic să nu le fie impus copiilor noștri, dar în care să fie ajutați să-și întărească inteligența naturală. Nu trebuie îndopați cu informația care este, de fapt, aproape inutilă. 98% din informația pe care o băgăm în mințile copiilor este doar prostie, nebunie. Balast.
Copiii trebuie ajutați să fie mai inventivi, nu repetitivi. Întregul nostru sistem educațional este orientat către repetiție. Dacă un copil repetă mai bine decât altul, este considerat a fi mai inteligent.
***
Ceea ce mi-a amintit de Merida și de dorința mea de-acum mai bine de-un an. Iar dincolo de partea cu sfidarea aș putea spune că unele dintre poveștile zilei de azi sunt în mod cert mai inteligente decât cele de pe vremea mea.
